Ce teme de educatie emotionala poti deschide cu un roman fantasy YA?

Exista un moment, undeva pe la 12, 13 ani, in care cuvintele mari precum curaj, prietenie sau identitate incep sa sune ciudat de gol. Le auzi la scoala, le citesti in manuale, dar parca nu te ating. Si atunci apare o carte.

De obicei una pe care nimeni nu te-a obligat s-o citesti, care te prinde din primele pagini cu o poveste despre o lume inventata, cu eroi de varsta ta, cu situatii total imposibile. Iar in spatele acelor situatii imposibile se ascund fix lectiile pe care un adult le-ar numi, cu aerul lui serios, „educatie emotionala”.

Romanele fantasy pentru tineri, cele catalogate YA (young adult), au o calitate pe care putini oameni o recunosc la adevarata ei valoare. Reusesc sa vorbeasca despre emotii complicate fara sa para ca predica. Nu e nicio lectie morala servita pe tava, nicio concluzie trasa cu rigla. E doar o poveste care te face sa simti ceva, iar acel ceva ramane cu tine mult dupa ce inchizi cartea.

Frica de necunoscut si curajul de a face primul pas

Prima tema, si poate cea mai puternica, tine de frica. Nu frica de monstri sau de intuneric, desi si acelea apar, ci frica de necunoscut. Frica de ceea ce nu intelegem.

Orice adolescent trece prin momente in care lumea se schimba brusc si tot ce stia pare dintr-odata insuficient. Un roman fantasy recreeaza senzatia asta la o scara epica, cu lumi noi, dimensiuni alternative si forte pe care personajele nu le pot controla inca.

Am gasit un exemplu foarte bun in romanul „Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan, publicat de Editura Ecou Transilvan in 2024. Protagonistul, Mihai, e un baiat de 13 ani cu o viata perfect normala: prieteni, telefoane, weekend-uri petrecute intr-o fabrica abandonata de langa Cluj-Napoca.

Totul se rastoarna in clipa in care cade intr-o groapa misterioasa si descopera ca ar fi reincarnarea unui rege dintr-o alta dimensiune. Brusc, nimic din ce stia nu mai e suficient. Si frica lui nu vine din pericolele fizice, asta e partea interesanta, ci din faptul ca nu intelege ce i se intampla.

Nu trebuie sa fii ales de vreo profetie ca sa simti ca lumea ti se rastoarna peste noapte. Orice adolescent care a trecut printr-o schimbare mare, o mutare, un divort, o prietenie rupta, stie exact despre ce e vorba.

Curajul, in cazul lui Mihai, nu apare ca o decizie eroica. E mai degraba o reactie instinctiva, amestecata cu umor si cu o doza sanatoasa de panica. Cand descopera puteri pe care nu le poate controla si se vede cu ochii albastri stralucind si o aura ciudata pe tot corpul, prima lui reactie e: „Ma transform in strumf!”. Mi-a placut mult asta.

Onestitatea personajului deschide o conversatie pe care un manual de dezvoltare personala n-ar putea s-o provoace: curajul nu inseamna absenta fricii, ci faptul ca mergi mai departe desi ti-e teama.

Prietenia pusa la incercare si nevoia de a apartine

Daca exista un lucru pe care adolescentii il simt cu o intensitate greu de descris, acela e nevoia de a apartine unui grup. Prietenia, la varsta aceea, nu tine de confort. Tine de supravietuire emotionala, pur si simplu. Iar romanele fantasy YA pun prietenia asta la incercare in feluri pe care viata reala rareori le ofera.

In carte, Mihai porneste in aventura alaturi de un grup de prieteni, fiecare cu slabiciunile si calitatile lui. Albert e genialul cu par rebel care nu prea prinde fizica dar compenseaza prin idei traznite. Calin e carismaticul care stie sa scoata pe oricine din incurcatura cu vorba si care a avut deja zece iubite intr-un an. Florin e cel mare, aproape doi metri in clasa a saptea, dar atat de sensibil incat nu suporta sa ia note mici.

Iar Heather, prietena lor pe jumatate irlandeza, e imprevizibila care loveste inainte de a pune intrebari. Ce m-a convins e ca aceste personaje nu sunt deloc idealizate. Florin, desi e cel mai impunator fizic, abia suporta conflictele. Calin exagereaza fiecare poveste pentru efect dramatic. Iar Mihai recunoaste deschis ca, dintre toti, Heather e singura pe care n-o accepta nimeni altcineva.

Cand Heather dispare, rapita de creaturile din cealalta dimensiune, grupul se mobilizeaza nu pentru ca ar fi pregatiti. Se mobilizeaza pentru ca pur si simplu nu pot sta deoparte. Misiunea de salvare e haotica, prost planificata si comica pe alocuri. Tocmai asta o face autentica.

Prietenia din carte nu seamana cu cea din filmele hollywoodiene, cu discursuri si sacrificii grandioase. E prietenia adolescentina pe care o stim cu totii: cu certuri, cu orgolii, cu momente in care cineva vrea sa renunte si ceilalti il trag inapoi.

E un prilej bun, pornind de la carte, de a vorbi cu un tanar cititor despre ce inseamna loialitatea. Dincolo de ideea de a fi „acolo” pentru cineva, e vorba de efortul concret de a-ti depasi propriile limite pentru un alt om. Si la fel de important e sa vorbim despre momentele in care prietenia devine greu de sustinut, in care te simti singur chiar daca esti inconjurat de oameni.

Romanul nu ofera raspunsuri perfecte. Pune intrebari, iar intrebarile astea ajung mai departe decat orice lectie formala.

Identitatea si descoperirea de sine la 13 ani

Putine lucruri sunt mai confuze decat sa fii adolescent si sa incerci sa-ti dai seama cine esti. Intr-un roman fantasy, cautarea asta capata o forma concreta: personajul descopera ca are puteri, ca are un destin, ca e altceva decat credea. Si chiar daca majoritatea cititorilor nu se vor trezi maine cu abilitati supranaturale, sentimentul acela de „nu ma potrivesc nicaieri” si cautarea sensului sunt universale.

Mihai descopera treptat ca e reincarnarea unui rege stariun, o creatura cunoscuta pentru creativitate, inventivitate si, surprinzator, lene. Recunosc ca detaliul asta m-a amuzat, dar e si neobisnuit de subtil pentru un roman de aventuri. Autorul nu construieste un erou perfect, ci unul care se recunoaste in defectele speciei pe care o reprezinta.

Acelasi lucru se intampla cu Dan, prietenul si paznicul vrajitor al lui Mihai, care foloseste un toiag magic cu trei dorinte pe zi si le iroseste pe lucruri de tot hazul, inclusiv strigand „Shrek!” in loc de o formula vrajitoreasca decenta. Heather, la randul ei, e puternica si curajoasa, dar mereu in conflict cu autoritatea si cu ideea de a avea incredere in cineva.

Fiecare personaj descopera ceva despre sine pe parcursul aventurii. Descoperirea nu e nici liniara, nici glorioasa. Uneori vine prin esec, prin greseli stupide, prin conflicte cu cei apropiati. Iar asta le da adolescentilor un fel de permisiune tacuta: e in regula sa nu fii perfect, sa gresesti, sa te ridici fara sa romantezi procesul.

Pierderea si rezilienta

Un strat mai adanc al cartii, care m-a surprins, tine de pierdere. Nu neaparat moartea unui personaj, desi si asta apare, ci tot felul de pierderi cu care un tanar se poate confrunta. Pierderea sigurantei, pierderea unui prieten, pierderea unei lumi pe care o cunosteai.

Mihai povesteste la un moment dat despre tatal lui. Primii sase ani de viata i-a petrecut cu un tata pe care il descrie ca „cel mai bun tata din lume”. Apoi totul s-a schimbat. Parintii s-au certat, au venit necunoscuti in casa, iar intr-o zi tata a plecat si a luat-o cu el si pe sora mai mica. Nu s-au mai vazut niciodata.

Pasajul e scurt, aproape lapidar, si tocmai prin concizia lui loveste puternic. E scris asa cum un adolescent ar povesti un lucru dureros: fara dramatism, aproape detasat, ca si cum e prea mult ca sa fie spus altfel.

Pierderea asta nu e rezolvata magic in poveste. Nu vine niciun vrajitor care sa repare familia. Mihai continua cu mama lui, cu rutina lui, cu prietenii, si chiar daca aventura fantastica ii ofera un scop nou, rana ramane undeva in fundal.

Nu toate pierderile au rezolutie, iar cartea nu pretinde altceva. Viata merge mai departe si oamenii pot construi lucruri frumoase chiar si din fragmente. Cred ca asta e o lectie pe care un adolescent o simte mai bine citind-o intr-o poveste decat auzind-o de la un adult.

Responsabilitatea si greutatea alegerilor

Fantasy-ul YA are o particularitate pe care nu o gasesti usor in alte genuri: pune personaje tinere in fata unor decizii cu consecinte uriase. Mihai trebuie sa aleaga daca accepta rolul de rege, daca isi risca viata pentru a salva o prietena, daca are incredere in necunoscuti care pretind ca vor sa-l ajute. Fiecare alegere are un pret, si cartea nu ascunde treaba asta.

Cand Artoise, regele hermenilor, le ofera ajutor, intre personaje se simte o tensiune interesanta. Heather nu are incredere in el deloc, Mihai e sceptic, iar Dan e cel care intreaba, cumva dezarmant: „Este atat de rau sa crezi ca mai sunt oameni pe lumea asta care nu vor sa iti faca rau?”. Scena pare simpla, dar ridica o intrebare pe care adultii o ocolesc adesea: cat de mult ne putem deschide emotional fara sa fim raniti? Ce risc presupune increderea?

Responsabilitatea apare si in lucruri mai mici, nu neaparat in momentele eroice. Mihai minte constant, cu un talent aproape artistic, ca s-o linisteasca pe mama sau ca sa-si protejeze secretul. Minciunile lui nu sunt nici demonizate, nici glorificate. Sunt pur si simplu strategiile unui copil care se descurca cu ce are la indemana.

De aici se poate naste o discutie sincera cu un adolescent: situatiile in care mintim, motivele din spatele minciunilor, si consecintele pe care le vedem sau nu le vedem.

Acceptarea diferentelor si prejudecatile

Pe parcursul aventurii, Mihai ajunge sa colaboreze cu personaje din lumi complet diferite de a lui. Rinoceri care au fost transformati in creaturi umanoide si traiesc in mijlocul savanei africane, hermeni cu puteri telepatice si o inteligenta ascutita dar si o viclenie notorie, odixi care seamana cu samuraii in privinta disciplinei si a codului de onoare, elfi agili si pitici temperamentali.

Fiecare popor vede lumea in felul lui, cu regulile si valorile lui, iar personajele trebuie sa lucreze impreuna tocmai cu cei pe care nu-i inteleg.

Coama de Leu e probabil cel mai bun exemplu din carte. E o felina, adica un membru al speciei care, in principiu, e inamicul. Dar Coama de Leu e de partea lui Mihai de la inceput: loial, curajos, cu un simt al umorului care destinde orice situatie, inclusiv urmaririle cu masini si schimburile de focuri. Si cand cineva il priveste cu suspiciune din cauza originii sale, reactia lui e dureroasa: „Eu nu sunt ca ceilalti”.

Cati adolescenti au simtit fix lucrul asta, intr-un context sau altul? Sa fie judecati pentru grupul din care fac parte, nu pentru cine sunt ei ca persoane.

De aici poti deschide o discutie despre stereotipuri, despre felul in care punem etichete pe cei din jur fara sa le dam o sansa. Intr-o vreme in care adolescentii sunt expusi constant la polarizare online si la categorizari rapide, o poveste care arata ca aliatul tau poate veni din locul cel mai neasteptat conteaza mai mult decat pare.

De ce conteaza sa alegi cartea potrivita?

Nu orice roman fantasy reuseste sa faca lucrurile astea. Cele care functioneaza cel mai bine sunt cele care nu simplifica emotiile, care lasa personajele sa fie imperfecte si care nu rezolva totul cu un truc narativ comod. Autenticitatea conteaza, iar un adolescent simte instant diferenta dintre o poveste scrisa cu suflet si una scrisa pe pilot automat.

Cartea lui Bradu Mihai Dan reuseste prin vocea narativa. Mihai povesteste la persoana intai, cu un umor dezarmant si cu o sinceritate care te face sa-l simti ca pe un prieten. Nu e eroul clasic. E un copil care face glume proaste in momente de criza, care recunoaste cand ii e frica, care pune intrebari incomode si care, de multe ori, ramane fara raspunsuri.

Tipul asta de narator creeaza un spatiu in care cititorul se simte in siguranta: e in regula sa nu fii sigur pe tine, sa nu stii totul, sa ai nevoie de altii.

Autorul avea doar 19 ani la momentul scrierii si a primit premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din Romania. Premiul i-a fost inmanat in cadru festiv de presedintele Ligii, domnul Al. Florin Tene. La varsta asta, sa construiesti o poveste cu atatea straturi emotionale nu e deloc putin lucru.

Cartea face parte din seria „Calatorie spre inceput” si poate fi achizitionata online de pe Carturesti.ro si Libris.ro. E genul de lectura pe care o poti pune in mana unui adolescent fara sa-i spui ce „trebuie” sa invete din ea. Povestea face treaba asta singura.

Daca ai un adolescent in viata si simti ca discutiile despre emotii se lovesc de un zid, incearca altceva. Da-i o carte buna, una cu regi reincarnati si oameni-pisica si toiaguri magice, si lasa povestea sa faca ce face cel mai bine. Sa deschida usi pe care conversatia directa nu le poate deschide intotdeauna.